Eminescu, poetul național al românilor

Ionel Popa

Noi, românii, în fiecare an, pe data de 15 ianuarie îl sărbătorim pe Eminescu, poetul nostru național. Unui străin i-ar veni mai greu să înțeleagă de ce îl iubim noi așa mult pe Eminescu. Recunosc că sunt concetățeni de-ai noștri care nu-l apreciază pe Eminescu. Sunt și ei de înțeles…..au origini evreiești, grecești, rusești etc. La momentul actual însă, cred că toți cei ce trăiesc în spațiul de la „Nistru pân la Tisa” ar trebui să-l iubească pe Eminescu indiferent de origini. Unele scrieri de-ale poetului, fie că-s versuri sau proză, aduc atingere celor cu alte origini decât românești. Poate asta e cauza pentru care spun unii că Eminescu nu are universalitate. Pentru mine cred că lucrurile stau altfel. Eminescu aducea atingere celor cu alte origini în contextul perioadei în care a scris. Și ne vine ușor acum să înțelegem pentru că unele fapte se petrec din nou. În perioada de activitate a lui Eminescu străinii cumpărau cu nesaț terenuri de la noi. Țăranii împroprietăriți de Cuza, mai apoi de Regele Carol I după Războiul de Independență, erau momiți să-și vândă pământul. În felul acesta românii rămâneau slugi pe moșiile noilor proprietari.

Eminescu a iubit enorm poporul român, a iubit enorm pe români! Nu putea sta cu mâinile în sân să asiste la suferința poporului român! El lua atitudine cu întreaga sa ființă. Și una din poeziile cunoscute în care își manifesta dragostea față de români în defavoarea străinilor este „Doina”. Iată varianta necenzurată:

De la Nistru pân’ la Tisa

Tot Românul plânsu-mi-s-a

Că nu mai poate străbate

De-atâta străinătate.

Din Hotin și pân’ la Mare

Vin Muscalii de-a calare,

De la Mare la Hotin

Mereu calea ne-o ațin;

Din Boian la Vatra Dornii

Au umplut omida cornii

Și străinul te tot paște,

De nu te mai poți cunoaște.

Sus la munte, jos la vale

Și-au făcut dușmanii cale;

Din Sătmar pâna ‘n Săcele

Numai vaduri ca acele.

Vai de biet Român săracul,

Îndărăt tot dă ca racul,

Nici îi merge, nici se ‘ndeamnă,

Nici îi este toamna toamnă,

Nici e vara vara lui

Și-i străin în țara lui.

De la Turnu ‘n Dorohoiu

Curg dușmanii în puhoiu

Și s-așează pe la noi;

Și cum vin cu drum de fier,

Toate cântecele pier,

Sboară paserile toate

De neagra străinătate.

Numai umbra spinului

La ușa creștinului.

Își desbracă țara sânul,

De-i bea laptele străinul.

Codrul – frate cu Românul –

De secure se tot pleacă

Și isvoarele îi seacă

Sărac în țară săracă!

Cine-au îndragit străinii

Mânca-i-ar inima cânii,

Mânca-i-ar casa pustia

Și neamul nemernicia.

Ștefane, Măria Ta,

Tu la Putna nu mai sta,

Las’ Arhimandritului

Toata grija schitului,

Lasă grija Sfinților

În sama părinților,

Clopotele să le tragă

Ziua ‘ntreagă, noaptea ‘ntreagă,

Doar s-a ‘ndura Dumnezeu

Ca să-ți mântui neamul tău!

Tu te ‘nalță din mormânt

Să te-aud din corn sunând

Și Moldova adunând.

De-i suna din corn odată,

Ai s-aduni Moldova toată,

De-i suna de două ori

Îți vin codri ‘n ajutor,

De-i suna a treia oară

Toți dușmanii or să piară

Din hotară în hotară,

Îndrăgi-i-ar ciorile

Și spânzurătorile!

Cine ne-au adus Jidanii

Nu mai vază zi cu anii

Ci să-i scoată ochii corbii

Să ramâe ‘n drum cu orbii

Cine ne-au adus pe Greci

N’ar mai putrezi în veci

Cine ne-au adus Muscalii

Prăpădi-l-ar focul jalei

Să-l arză să-l dogorească

Neamul să i-l prăpădească

Cine ține cu străinii

Mânca-i-ar inima cânii

Mânca-i-ar casa pustia

Și neamul nemernicia

Dacă „lovea” cu pana în evrei, greci sau ruși nu înseamnă că era antisemit. Pur și simplu, îl durea faptul că România era „ocupată” de străini iar poporul român era obidit. Are justificare Eminescu la aceste acțiuni? Eu zic că da!

Exemplară este iubirea lui Eminescu față de românii obidiți! Iubire necondiționată! Nu-i critica, nu-i dojenea, nu le dădea lecții! Doar îi iubea și le lua apărarea. Lovea în absolut oricine nu respecta poporul român. E ceva rău în asta? Eu zic că nu. Dacă „lovea” cu pana în unii preoți, nu înseamnă că era ateu. Nimic mai fals! Iată ce scria la un moment dat: „Cât privește atitudinea așa-zișilor liber-cugetători, care ridică glasul împotriva credinței de două milenii a unui popor născut creștin, putem observa poziția desăvârșitului român, exprimată cu prilejul unor tensiuni iscate de înhumarea la Curtea de Argeș, fără slujbă religioasă, a unui fiu de preot din ținutul Iașilor. (…) Iată atitudinea categorică a lui Eminescu:

“…nu cugetarea liberă, ci absoluta lipsă de cugetare ar fi putut dicta această pretinsă dorință care stă în contra istoriei noastre de veacuri, opunând toleranței noastre recunoscute intoleranța greoaie și ignorantă a unor instincte de neorânduială și barbarie spirituală și morală. Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit și a unificat limba noastră; ea ne-a ferit de înghițirea altor popoare cotropitoare, ea este arma de apărare și sprijinitoarea milioanelor de români. Cine-o combate pe ea și ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican, universal, și orice i-o veni în minte, dar numai român nu e. E jalnic cum a ajuns străinii a impune lecțiile lor de nihilism episcopului de Argeș, iar ritul, asemenea necreștin al redactorilor de la „Românul” țin hangul impertinenței dușmanilor bisericii noastre”. Când nu ești unul din primele trei popoare ale Europei sau ale Asiei există riscul ca cei mari să te înghită. Și știm acum ce a însemnat Imperiul austro-ungar pentru poporul român sau Imperiul rus sau URSS etc. Ăștia mari s-au dezvoltat, au evoluat materialicește. Noi am bătut pasul pe loc pentru că mereu plăteam tribut. Ba la unii, ba la alții. Eminescu dorea un alt viitor României pentru că știa că merită mai mult. Să ne reamintim poezia: „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,

Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?

Braţele nervoase, arma de tărie,

La trecutu-ţi mare, mare viitor!

Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,

Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;

Căci rămâne stânca, deşi moare valul,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Vis de răzbunare negru ca mormântul

Spada ta de sânge duşman fumegând,

Şi deasupra idrei fluture cu vântul

Visul tău de glorii falnic triumfând,

Spună lumii large steaguri tricoloare,

Spună ce-i poporul mare, românesc,

Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,

Pe altarul Vestei tainic surâzând,

Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,

Când cu lampa-i zboară lumea luminând,

El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,

Guste fericirea raiului ceresc,

Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,

Tânără mireasă, mamă cu amor!

Fiii tăi trăiască numai în frăţie

Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,

Viaţa în vecie, glorii, bucurie,

Arme cu tărie, suflet românesc,

Vis de vitejie, fală şi mândrie,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

Să scrii astfel de versuri, cu siguranță înseamnă să iubești România cu toată ființa. Dar a plătit cu prețul vieții pentru asta. A trăit în lipsuri materiale și s-a stins prematur.Poate că într-un alt context alta ar fi fost opera. Dar poate nu l-am fi iubit la fel de mult!

Eminescu a șlefuit limba, a pus-o în valoare și creația lui ne dă deșteptarea din când în când. Doar să fie cunoscută. E de datoria oricăruia dintre noi să-l promovăm pentru că înseamnă esența sufletului românesc.